...madonna, dacă aş mai prinde şi sfârşitul lumii...

Scriu acest text ca să-mi rămână amintire de la madonna, unde am fost cu domnul Bota, administratorul blocului meu, fost turnător pe vremea comunismului, fiica sa şi fiica acesteia din urmă, o domnişoară negricioasă care a intrat acum la liceu, dar până să înceapă şcoala stă în faţa blocului şi scuipă seminţe în timp ce domnul Bota mai curăţă gardul viu şi mai bea o ţuiculiţă cu băieţii de la apometre care au sediul vizavi. Cu ei, de altfel, ne-am întâlnit la coadă la bere la madonna, ocazie cu care am observat că unul dintre ei, poate chiar cel mai alcoolic din gaşcă, are o relaţie cu pedichiurista de la un salon din cartier, o femeie care apreciază tehnologia modernă, preferă aspiratoarele Philips care au un umidificator pentru praf, însă iubeşte muzica mai veche, cum ar fi melodia aceea cu staaaau în unitate, faaaac târâş pe coate, pe care o foloseşte şi pe post de sonerie la telefon, amintindu-i, se pare, de un fost iubit care a prins armata obligatorie, după câte mi-a povestit când aşteptam amândouă la coadă la veceu la madonna.

Nu am stat cu familia Bota la concert, nu de alta, dar îi cunosc circumstanţial, aşa că am preferat să aştept venirea divei pe una din cele trei bănci din tânărul parc Izvor, alături de o altă divă, autohtonă, despre care, în urma research-urilor ulterioare pe google, înclin să cred că era însăşi pensionara porno. Cum amândouă am ajuns destul de devreme la concert, am avut timp să schimbăm două vorbe ca oamenii. Mi-a povestit că nu a ratat nici vizita lui Michel, pălăria pe care o purta acum o avusese şi atunci. Şapte coloane de jandarmi şi poliţişti s-au dat la o parte din faţa ei şi au lăsat-o să intre fără bilet, crezând că este din staff. Pe atunci nu erau telefoanele mobile, aşa că nu a făcut poze. Dar acum va face, de amintire. Cu un leu pot să-ţi scoată la xeroxul color detalii din poză şi să ţi le mărească pe A4. Poţi să-ţi umpli toată casa cu poze frumoase, dacă vrei, deşi pentru postere trebuie să dai 50 de lei deja, ceea ce nu poate fi bine. E cald, noroc cu evantaiul din pene. Îl are din vest, unde oamenii dacă te plac te plac, dacă nu, nu te bagă în seamă şi gata, nu ca românii, care sunt oameni răi şi stau numai cu rânjetul de oftică pe faţă. A fost şi la cei trei tenori, dar nu se compară cu Michel. Madonna a început să cânte abia la 20 de ani, înainte era curtezană nu ca Michel talentat de mic. Avea talentul în sânge, negrii sunt oricum mult mai talentaţi decât albii.



Cu timpul banca pe care ne odihneam amândouă ca înainte de revelion s-a aglomerat. Aş putea chiar să remarc puterea twilight a parcului Izvor, care a făcut ca pe banca respectivă şi pe containerul de gunoi de lângă să încapă lejer o familie cu doi copii, o mătuşă şi două colege de serviciu ale mătuşii, două puştoaice de clasa a VII-a îmbrăcate în haine noi şi tocuri cum nu am purtat nici la nunţi şi eu. Plus încă trei care şi-au găsit loc într-un pomişor plantat probabil anul trecut şi care şi-a găsit, la rândul lui, sfârşitul cu ocazia evenimentului mileniului care ne-a adunat pe toţi acolo. De menţionat, totuşi, că din zona respectivă şi beneficiind avantajul schimbării de perspectivă datorat înălţimii la care ne aflam cu toţii, cele 13 persoane şi eu puteam vedea foarte bine ce se întâmpla pe scenă într-un ecran care se afla la mai puţin de 300 de metri de noi. Cum însă nu toată lumea este antrenată la statul într-un picior şi nici concertul nu părea să mă facă să merite durerea, am renunţat la poziţia mea privilegiată în favorarea unei băi de mulţime. M-am bucurat cu atât mai mult cu cât locul meu a fost luat de două persoane, respectiv doi colegi de şcoală ai copilului listat mai sus, care din câte am înţeles, au decis să se ţină cu rândul în cârcă.

De la momentul respectiv am dedicat circa 105 de minute inspectării publicului, că oricum cântarea nu prezenta cine ştie ce interes, una că pe madonna nu aveam cum să o văd de la un kilometu cât era distanţa dintre noi două, dar parcă niciodată nu a fost mai mare, şi apoi că nici ce băga ea acolo nu îmi rupea capul, cel puţin nu ca mulţimea care mă înconjura. În spate la madonna o atmosfera câmpenească cum vanghelie nu a reuşit şi nici nu va reuşi vreodată să facă. Păcat că nu se gândise nimeni să aducă grătarul, că ar fi mers un mic şi o halcă de porc.

Oricum, m-am distrat pe cinste acolo în spate, m-am încins în hore, mi-am notat câteva reţete de ardei umpluţi de la o gospodină de 200 kg care acum a ieşit din casă prima dată după mulţi ani, i-am huiduit pe ţigani, dar m-am şi emoţionat la melodiile de inimă şi dor, am stat întinsă pe iarbă, dar m-am şi înghesuit cu alte sute de persoane transpirate şi cu mâinile spânzurate de câte un telefon cu cameră, că nicio călătorie cu 32-ul nu a egalat vreodată această experienţă.

Şi cel mai tare mi-a placut cum am plecat de la madonna, în corp compact alături de câteva sute de persoane, eu, Bota, copiii şi nepoţii lui, pensionara porno şi prinţii dorobanţiului, toţi acelaşi trup, acelaşi suflet, acelaşi ritm al miilor de picioare. Ura!